Care este ritmul tău natural și cât de departe ești de el?

Nu știu exact când am început să simt că mă grăbesc, dar știu sigur că n-a fost alegerea mea.
Pur și simplu, într-o zi, m-am trezit alergând. Totul în mine era în viteză.
Gânduri. Reacții. Întrebări. Răspunsuri. Program. Timp.

Și dacă cineva m-ar fi întrebat atunci „E ăsta ritmul tău?”, cred că m-aș fi uitat ciudat.
Nici nu-mi pusesem vreodată problema că aș putea avea un ritm al meu.
Credeam că trebuie să țin pasul.
Cu ce? Cu lumea. Cu ceilalți. Cu așteptările. Cu mine, versiunea mea „îmbunătătită”.

Ritmul personal nu e ceva ce ni se predă la școală.
Nimeni nu ne spune, când suntem mici, că avem dreptul să ne mișcăm altfel decât ceilalți.
Ni se zice doar „grăbește-te”, „concentrează-te”, „termină mai repede”, „hai, hai!”.

Așa înveți, încet, să ignori ce simți în corp.
Să nu mai auzi vocea interioară care șoptește „e prea mult”, „nu mai pot”, „aș vrea să mă opresc”.
Îți spui că trebuie să reziști. Că așa fac toți.

Și, cu timpul, ajungi să uiți complet cum era ritmul tău înainte să existe acest „trebuie”.

M-am întrebat de multe ori ce ar însemna, concret, „ritmul meu natural”.
Nu ceva ideal. Nu o viață pe o plajă, fără deadline-uri.
Ci felul în care aș trăi, aș lucra, aș simți, dacă n-aș fi stresat tot timpul.

Pentru mine, de exemplu, a însemnat să-mi dau seama că am nevoie de mai puțin decât credeam.
Mai puține conversații inutile. Mai puține ore pe zi în fața ecranelor. Mai puțină presiune.
Am realizat, spre exemplu, că dacă încep ziua în liniște, fără telefon, funcționez de zece ori mai bine.

Dar a fost o luptă. Pentru că…

lumea te împinge să fii rapid.
să ai răspunsuri.
să livrezi.
să nu rămâi în urmă.

Și dacă tu spui: „Simt că am nevoie de pauză.”
E ca și cum ai greși cu ceva. Ca și cum ești defect.

Ce nu se spune suficient e că ritmul acesta artificial te obosește nu neapărat pentru că e imposibil de ținut, ci pentru că nu e ritmul tău.
E precum o haină prea strâmtă pe care ai tot purtat-o pentru că „așa se poartă”.
Dar în interiorul tău simți că ceva se sufocă.

Și sufocarea asta nu este mereu evidentă.
Uneori arată ca:
– epuizare inexplicabilă
– stare de iritare continuă
– confuzie mentală
– sau senzația aia ciudată că „nu mai știi ce vrei”

Poate nu ești dezorientat(ă).
Poate doar… ești forțat(ă) să te miști în contratimp cu cine ești cu adevărat.

N-o să-ți spun că e simplu să te întorci la ritmul tău.
Nu e.
Mai ales când ai învățat să-ți calculezi valoarea în funcție de cât produci, cât livrezi, cât demonstrezi.
Să încetinești pare un lux.
Sau o slăbiciune.

Dar ce-am învățat (și încă învăț) e că încetinirea ritmului nu înseamnă renunțare. Înseamnă reîntoarcere.

Să te întorci la tine.
Să întrebi: „Ce-mi face bine, nu ce-mi aduce aplauze?”
Să stai un pic mai mult în respirație și un pic mai puțin în reacție.
Să alegi conștient, nu din reflex.

Și poate, dacă ți-ai da voie să trăiești în ritmul ăla…
n-ai mai simți nevoia să fugi de tine.

Nu știu exact cum e ritmul tău.
Dar știu cum se simte când nu trăiești în el.

Și dacă ai simțit și tu asta, poate azi nu trebuie să faci nimic radical.
Poate e suficient să te oprești pentru câteva secunde.
Și să te întrebi:

„Asta e viața mea… sau doar ritmul în care am învățat s-o trăiesc?”

Cât timp mai amâni?

Ai tot încercat să ignori ce simți. Poate e timpul să asculți. Programează acum prima ședință

Cauți mai multă claritate în haosul cotidian?

Ghidul conține exerciții simple, care să-ți ofere o perspectivă mai clară asupra provocărilor tale.