Ce faci când vocea interioară îți spune că nu meriți?

Nu a fost o revelație. S-a întâmplat într-o după-amiaza obișnuită, când stăteam in fata laptopului si in mintea mea o voce îmi spunea pe un ton tăios "Cine te crezi tu să îți permiti să spui asta?"

Am mai auzit această replică de sute de ori, poate. De fiecare data când aveam o prezentare, când trimiteam un mail important, când refuzam o invitație.

Este o voce discretă, destul de protectoare. Ca vocea unui părinte înțelept care veghează la porțile valorilor mele personale si spune " Nu e momentul bun acum. Mai muncește. Mai demonstrează."

Dar de aceasta data, in fata acestei voci nu m-am supus, ci m-am întrebat:

"Când a început sa mi se para normal sa cred ca nu merit?"

Cand acest gând se tot repeta ani la rândul, devine un adevăr valabil care prinde rădăcini in adâncurile ființei tale.

Am crescut într-o familie in care nu se discuta prea mult despre emoții, unde "ai luat 9, dar puteai sa iei 10" era un mod de a mă pregăti pentru viața. Unde succesul era pus sub semnul întrebării, iar eșecul era o rușine.

Nu mi s-a spus explicit ca nu merit, insa copilul de la acea vârstă a înțeles asta din priviri, din comparații, din dezamăgiri.

In școală, daca nu aveai un talent anume sau performante deosebite, erai considerat mediocru. Iar daca începeai sa te îndoiești de tine, cu greu găseai o voce încurajatoare, care sa îți șteargă din minte temerile si îndoielile. Erai pe cont propriu.

Așa ca am învățat sa fiu modest, sa nu deranjez, sa nu ies in evidență. Sa muncesc mai mult, din umbra.

Vocea interioară care îți repeta într-una ca nu meriți, prinde forță cu timpul si din ceea ce nu ți se spune. Nu apare doar din criticile primite, ci si din lipsa validării. Când nu ți se spune vreodată ca ai valoare chiar si atunci când greșești, iar greșeală este umană - începi automat sa crezi ca ești bun si contezi doar atunci când excelezi.

Când nu auzi niciodată "sunt mândru de tine", începi sa crezi ca valoarea ta este o moneda de schimb. O umbra care se strecoară in toate deciziile tale:

• Alegi un job mai prost plătit pentru ca nu crezi ca meriți mai mult

• Ramai in relate disfuncționale pentru ca ți-e frica sa ceri iubire

• Te certi constant pentru fiecare greșeală, fiecare imperfectiune

Ma intreb uneori, daca nu ar fi existat aceasta competiție permanentă cu mine însumi, ce ar fi spus aceasta voce din capul meu? Poate ar fi spus "A fost greu azi, dar ai fost prezent. E de ajuns".

Uneori, acest "nu meriți" vine sub forma de:

• Evitare: nu aplici la un job, nu ceri o mărire de salariu, nu consideri ca meriți iubire

• Perfectionism: corectezi un text de 10 ori, ștergi poze cu tine, eviți sa te expui

• Rusine: te simți inconfortabil când cineva te lauda

• Auto-invinovatire: orice mica greșeală e o confirmare a faptului ca "poate nu ești făcut pentru asta"

Mi-a luat ceva timp sa înțeleg ca aceasta voce interioară nu urmărește sa mă distrugă. Scopul ei este sa mă protejeze. Are o logica ciudată, in schimb: daca nu mă expun, nu risc sa fiu respins. Iar daca nu sunt respins, nu voi suferi.

Acesta este mecanismul primitiv al creierului, care pleacă de la starea de teama. Dar acest mecanism de protecție mă tine pe loc, mă îngrădește, mă sufoca.

Așa ca i-am dat voie acestei voci sa spună tot ce are de spus. Si mi-a spus așa:

"Nu ești suficient de deștept."

"Nu vei ajunge nicăieri daca te înverșunezi sa continui."

"Daca oamenii te-ar cunoaște cu adevărat, te-ar părăsi."

"Nimeni nu te va iubi cu adevărat, cel mult te va tolera."

Si când a terminat de vorbit, am întrebat:

"Dar de ce crezi asta? Cine ți-a spus ca așa sunt eu?"

Nu am primit un răspuns, ci mai degrabă o imagine. Cu mine, la 8 ani, tremurând după ce am luat o nota mica, convins fiind ca am dezamăgit toată familia. Eu, la 14 ani, suferind ca nu am fost invitat la o petrecere. Eu, la 24 de ani, muncind pana la epuizare, pentru a câștigă respectul si validarea celorlalți. Pentru a nu-i dezamagi.

Din acel moment, când o mai aud, nu ma mai chinui sa o mai fac sa tacă. Ci încerc sa port un dialog.

Vocea: Nu meriți sa publici asta. O sa fii judecat!

Eu: Iti e teama sa nu fiu rănit? Te înțeleg, dar nu mai sunt copilul care avea nevoie de validare. Ce scriu, e sincer si îmi aparține.

Vocea: Ai obținut proiectul din noroc, nu pentru ca meriți.

Eu: Poate uneori e din noroc, dar si abilitățile si efortul meu contează. Am învățat, am muncit, am dat tot ce e mai bun. Merit sa fiu aici.

Psihologii vorbesc despre vocea interioară critica ca fiind un mecanism de supraviețuire. Numai ca, in lipsa unor pericole reale, acest mecanism se activează la rușine, respingere, incertitudine.

Dar vestea buna e ca avem capacitatea sa schimbam asta. Putem sa cream noi trasee neuronale. Insa, chiar si așa, aceasta voce nu va dispărea complet...

Nu cred ca "vindecarea" înseamnă sa nu o mai auzi niciodată, ci mai degrabă sa nu o mai lași sa decidă in locul tău. Si de ce nu, uneori sa faci fix opusul a ceea ce îți dictează!

Cauți mai multă claritate în haosul cotidian?

Ghidul conține exerciții simple, care să-ți ofere o perspectivă mai clară asupra provocărilor tale.