Ce i-ai spune versiunii tale de acum 5 ani?

Dacă te-ai întâlni, chiar acum, cu tine cel/cea de acum 5 ani, ce i-ai spune? Ai încerca să îl/o oprești dintr-o decizie? Ai vrea să-ți îmbrățișezi naivitatea sau poate să-i spui că, în ciuda durerii care urmează, va merita în final?

Într-o lume în care alergăm constant spre următoarea realizare, rareori ne oprim să privim înapoi. Acolo, în trecutul nostru, trăim noi cei care încă avem întrebări fără răspuns și răni nevindecate. Versiunea noastră de atunci nu știa ce știm azi, și tocmai de aceea, merită compasiunea noastră.

Am scris mai jos o scrisoare către mine, cel de acum 5 ani. Poate te regăsești în ea. Sau poate îți va da curaj să-ți scrii propria scrisoare. Şi, cine știe, să descoperi cât de departe ai ajuns.

Scrisoare către mine, cel de atunci

Dragul meu,

Știu exact unde ești. Îți simt agitația din piept și golul imens pe care încerci să-l umpli. Te străduiești să zâmbești, te ții tare, bifezi tot ce trebuie bifat. Dar pe dinăuntru... trăiește un străin care a preluat controlul vieții tale. Nici nu mai știi când l-ai lăsat pentru prima oară să decidă pentru tine. Încerci sa înțelegi de ce, deși acum ai totul, te simți tot mai neliniștit, o neliniște care nu te lasă să dormi și care îți apasă pe umeri chiar și atunci când nu cari nimic.

Îți amintești când ai crezut că schimbarea țării va schimba totul? Ai plecat să cauți fericirea printre străini, în cariere, în validare. Dar, de fapt, fugeai de tine. Te-ai trezit acolo mai singur ca oricând, nu pentru că nu erau oameni în jur, ci pentru că te pierdusei pe tine.

Ceea ce nu știai e că în afară de bagaje, ducem cu noi și golurile din suflet.

Ai crezut ca o rana se vindeca prin următoarea reușită, ți-ai amorțit gândurile negre si fricile prin mai multă munca si zgomot. Ai pus orice altceva pe primul loc, mai puțin pe tine. Ți-a fost frica sa recunoști ca ai știut care ți-e drumul chiar înainte sa faci primii pași, dar ai ales de atâtea ori sa ignori ceea ce simți, pana când a devenit obișnuință. Ai crezut ca știi mai bine, ca poți mai mult. Ca viața de adult nu mai e despre vise, e despre "trebuie".

Te-ai pierdut pe tine pentru a deveni ceea ce toți ceilalți ți-au spus ca îți va aduce fericirea. Ai sacrificat sensul pe altarul eficienței. Ai fost admirat, dar nu auzit. Ai bifat succesul, dar ți-ai abandonat sufletul pe drum. Și-apoi, inevitabil, ai căzut. Te-ai prăbușit fizic, mental, spiritual. Nu mai puteai duce povara. Nu mai voiai.

Dar știi ce? E în regulă. Nu ai greșit că ai mers acolo. Ai avut nevoie să te rătăcești ca să înțelegi ce înseamnă cu adevărat acasă. Ai avut nevoie să te eliberezi de toate rolurile impuse ca să-ți dai voie, în sfârșit, să te întrebi: „Dar EU ce vreau, de fapt?”. Exact acolo a trebuit sa fii. Lecțiile nu rămân neînvățate si tu ai învățat sa fii atent la semne.

Ți-a fost teamă să recunoști că te-ai pierdut pe drum. Că, deși respirai, viața din tine se oprise. Că erai epuizat pentru ca ai încercat să-ți reduci toate simțurile la tăcere, pentru prea multă vreme.

Dar ti-aș spune să nu te mai temi de căderi. Ele nu sunt capătul drumului. Acel moment a fost începutul unei vieți noi.

Ai învățat, pas cu pas, să construiești ceva autentic. Ai înțeles că sensul nu vine din aplauze si reușite, ci din echilibru și armonie. Că nu poți ghida alți oameni spre lumină fără să-ți fi cunoscut propriul tău întuneric. Și, mai ales, ai învățat că nu trebuie să duci totul singur.

Ai învățat, cu greu, că demnitatea nu stă în reziliență, ci în sinceritate. Ai învățat că sensul nu se găsește, ci se construiește, în fiecare zi în care alegi să fii prezent, vulnerabil, autentic.

Nu mai ești omul care fuge. Ești omul care simte. Care se uită în ochii celorlalți și le recunoaște durerea. Care își îndeplinește misiunea de a-i ghida cu profunzime si empatie, transformându-le cicatricile în portaluri spre lumină.

Azi, nu te mai întrebi cine trebuie să fii. Azi, te bucuri de cine ești deja și cum poți onora asta în fiecare alegere pe care o faci. Conștient, din toată inima.

Și dacă ți-aș putea lăsa un singur gând, ar fi acesta:
Nu e nimic greșit la tine. Era doar timpul să te întorci acasă.

Cu blândețe,
Eu. Cel de azi.

Poate că ești în punctul în care eram eu. Poate că încă taci, dar în tine e un strigăt pe care nu îl mai poți ignora. Sau poate ai supraviețuit furtunii, dar n-ai apucat să scrii despre ea. Îți propun acest exercițiu simplu:

Scrie-ți o scrisoare.
Spune-i versiunii tale de acum 5 ani tot ce ai fi vrut să știi. Pentru că, dincolo de toate tehnicile și sfaturile de dezvoltare personală, vindecarea începe cu adevărul.

Iar dacă simți că nu poți face drumul singur, îți sunt alături.
Poți începe chiar de aici.

Cât timp mai amâni?

Ai tot încercat să ignori ce simți. Poate e timpul să asculți. Programează acum prima ședință

Cauți mai multă claritate în haosul cotidian?

Ghidul conține exerciții simple, care să-ți ofere o perspectivă mai clară asupra provocărilor tale.