Cine ești tu între două lumi? Jurnalul românului din diaspora.

Pleci. La început, cu speranță. Cu pașaportul într-o mână și iluzia unei vieți mai bune în cealaltă. Spui celor de acasă că „te descurci” și celor de acolo că „te adaptezi”. Dar între cele două lumi... ești tu. Și uneori, nu știi exact ce înseamnă asta.

Când ești plecat de mult timp din țara ta, „acasă” devine un cuvânt ciudat. E locul în care ai crescut, dar și locul în care nu te mai regăsești complet. Și în același timp, țara în care trăiești acum nu îți oferă neapărat sentimentul de apartenență.

Nu mai ești sută la sută român. Dar nu ești nici complet olandez, italian, britanic sau german.
Ești... între.

Te-ai întrebat vreodată cum e să nu aparții complet niciunei lumi? Să te uiți în oglindă și să vezi un chip care nu se mai potrivește cu locurile pe care le numeai „acasă”?

Eu m-am întrebat. Și nu o dată. Ani la rând.

Momentul plecării e adesea învăluit în entuziasm și promisiuni. Îți zici că „vei face un pas înainte”, că „merită sacrificiul”, că „vei reveni des, oricum”. Nu-ți imaginezi atunci că acel pas înainte te va lăsa, pe alocuri, dezrădăcinat.

Când am plecat, mi-am împachetat hainele, actele, visele.

Am ajuns acolo, într-o țară „civilizată”, cu oportunități, unde totul părea promițător. Dar încet-încet, după ce entuziasmul a trecut, a rămas doar apăsarea. Un sentiment ce vine în valuri la suprafață pe nepusa masă dintr-un suflet pustiit, deznădăjduit si speriat. Apar multe întrebări care pun la îndoială tot ce ai luat "de-a gata" pană în acel moment. Toate acele lucruri mici si simple care erau firescul vieții tale, de acum capătă o altă greutate.

La început, te străduiești să te integrezi. Înveți limba, codurile sociale, îți corectezi accentul, îți adaptezi gesturile. Dar îți dai seama că oricât de bine ai vorbi o limbă, vei rămâne mereu cel /cea care a venit de altundeva.

Când te întorci în România în concediu, descoperi că lucrurile s-au mai schimbat. De fiecare dată. Străzile, oamenii, dar mai ales TU. Tu nu mai ești același. Și încerci să le explici: „Nu mă mai simt complet nici acolo, dar parcă nici aici.”

Nu e ca și cum ai avea două case, se simte mai degrabă ca și cum nu ai avea niciuna.

E o ruptură pe care nu o poți descrie altora care nu trăiesc aceeași experiență. Nu se vede pe Instagram. Nu o spui la întâlnirile de Crăciun. Nici măcar nu o formulezi clar în mintea ta, dar simți cum te apasă în piept cu fiecare respirație.

Se simte în vinovăția nerostită față de părinții care îmbătrânesc departe, în dezamăgirea că ai fost nevoit să pleci, deși realizezi că n-ai construit suficient de măreț cât să merite toate lucrurile dragi pe care a trebuit să le lași în urmă.

Se simte și în frustrarea că acolo, în țara de adopție, tot ce faci trebuie dublat de efort. Că trebuie să demonstrezi dublu, doar ca să fii tratat la fel.

În limba maternă aveai nuanțe. Aveai umor, ironie, subtilitate. Acolo, în noua limbă, totul e mai mecanic. Vorbești, dar nu te exprimi complet. Faci glume, dar nu ai același haz. Comunici, dar nu simți că ești înțeles cu adevărat.

Diaspora este și acel Crăciun în care, în timp ce lumea de acasă se strânge la masă, tu stai într-o camerǎ dintr-un oraș plin de lumini, dar gol de oameni dragi. Faci un video call cu cei de acasă, zâmbești, spui „Sunt bine!”, și închizi repede ca să nu-ți simtă durerea.

E ziua ta și nu te sună decât doi-trei prieteni. E ziua mamei și îi trimiți un buchet de flori prin curier, dar nu ești acolo.

Sunt ani întregi în care participi la viața celor dragi prin ecrane, prin telefoane și mesaje. Ani care nu se mai întorc.

Ajungi să gândești în două paradigme. Într-una e cultura de unde vii: cu valorile ei de sacrificiu, rușine, onoare, cinste, „să nu faci de râs familia”. În cealaltă e cultura nouă: cu valorificarea autonomiei, a individualismului, a exprimării libere. Dar care mai este normalitatea ta? Acel cumul de sentimente și emoții care te fac sa te simți "al locului"?

Tu ești prins undeva la mijloc. Vrei să trăiești liber, dar te simți vinovat. Vrei să te exprimi liber, dar te cenzurezi. Ai crescut cu ideea că „nu e bine să te lauzi”, dar acolo trebuie să „te vinzi bine” profesional. Și toate aceste fricțiuni devin o tensiune constantă în interiorul tău.

Este „acasă” locul unde ai copilărit? Unde ai amintiri, unde se află cimitirul bunicilor, unde miroase a cozonac iarna și unde te știu toți după nume?

Sau „acasă” este locul unde îți plătești impozitele, ai contul bancar, prietenii de conjunctură și o viață stabilă?

Sunt din ce în ce mai dese momentele în care nu mai știi dacă ai ales bine. Si te întrebi dacă nu cumva ai pierdut ceva esențial pe parcurs: identitatea ta.

Dar, cu timpul, înveți să alegi ce păstrezi din cultura în care ai crescut și ce împrumuți din cea în care trăiești. Devii un arhitect al propriei identități. Alegi. Creezi. Te redefinești.

Și începi să simți că, deși ești între două lumi, nu ești pierdut — ești în transformare.

În diaspora, întâlnești și alți oameni cu aceeași poveste: „Am venit pentru o viață mai bună, dar nu știam că voi plăti cu un dor continuu.” Și atunci nu te mai simți atât de singur. Începi să vezi că, de fapt, există o comunitate de oameni între lumi.

Dacă te-ai așeza azi în fața versiunii tale dinainte de a pleca, ce i-ai spune? I-ai povesti despre dor? Despre criza de identitate? Sau i-ai spune că, deși va fi greu, tot va merita în final?

Iar dacă simți că ai ajuns la o răscruce și ai nevoie de sprijin și ghidare, îți sunt alături.
Nu trebuie să fii singur pe acest drum.

Cât timp mai amâni?

Ai tot încercat să ignori ce simți. Poate e timpul să asculți. Programează acum prima ședință

Cauți mai multă claritate în haosul cotidian?

Ghidul conține exerciții simple, care să-ți ofere o perspectivă mai clară asupra provocărilor tale.