Despre doruri fără nume: Ce ne lipsește când avem „totul”?

Când spui cu voce tare „am tot ce-mi trebuie”, o parte din tine șoptește: „dar nu simt nimic”. E greu să recunoști asta, mai ales când ai muncit pentru viața pe care o ai. Când ai un job stabil, un partener decent, oameni în jur, sănătate. Dar uneori, în mijlocul unei conversații sau într-o dimineață liniștită, când lumina intră prin geam și ești doar tu cu tine, te trezești întrebându-te: „De ce simt că lipsește ceva?”

Nu e vorba despre nefericire. Nu e depresie, nici burnout. E un dor. Ca și cum ai aștepta pe cineva care nu mai vine, dar nu știi cine. Ca și cum ți-ar lipsi o versiune din tine pe care ai uitat-o undeva pe drum.

Poate e acel „tu” care visa fără sǎ se teamă. Care râdea singur în tramvai. Care scria în jurnalul lui cu pix mov. Care plângea de emoție la finalul unui film prost. Care nu se gândea la ce trebuie să facă mâine. Care trăia mai mult dinspre interior spre exterior, nu invers.

Ne pierdem ușor printre reușite. Ne confundăm împlinirea cu validarea, confortul cu sensul, rutina cu echilibrul. Adevărul e că poți avea o viață „corectă” și totuși să nu mai fii prezent în ea. Să joci un rol într-un film care te lasă indiferent.

Și spun asta din locul sincer al cuiva care a simțit acest gol, de nenumărate ori. Am avut acele momente în care mi-am spus: „Totul e bine, deci de ce simt asta?” Și răspunsul n-a venit ușor. Dar a venit, încet, când am început să nu fug de aceea stare. Să nu o acopăr cu muncă, cu „proiecte personale”. Când am privit-o ca pe un semnal, nu ca pe o problemă.

Am descoperit că ceea ce lipsea nu era ceva de făcut, ci ceva de simțit. Nu aveam nevoie de un nou obiectiv. Aveam nevoie de prezență. De contact cu acea senzație în care stai într-un colț de cameră și simți că ești viu. Că tu, cu tine, ești suficient.

Acel dor fără nume e, de fapt, o invitație. Una tăcută, dar profundă. Te cheamă înapoi acasă. Nu acasă la o persoană sau un loc anume. Ci acasă, în interiorul tău.

Poate că soluția nu e să acumulăm mai mult. Poate că, uneori, cheia e să facem mai puțin, dar din inimă. Să nu mai alergăm după validare. Să nu mai bifăm lucruri. Să nu mai pozăm în ceea ce nu suntem.

Să simțim. Să respirăm. Să ne întrebăm sincer: „Ce simt azi?”, „Ce vreau să păstrez și ce nu-mi mai aparține?”

Și poate, în starea aceea, vom descoperi că acel „ceva” care lipsea... nu era pierdut. Doar aștepta să fie scos la suprafață.

Înscrie-te pentru a primi GRATUIT Ghidul "Calmează-ți mintea"

Cauți mai multă claritate în haosul cotidian?

Ghidul conține exerciții simple, care să-ți ofere o perspectivă mai clară asupra provocărilor tale.