Poate că nu ai nevoie de vindecare, ci de martori

Am trăit suficient cât sa îmi dau seama cum cuvântul "vindecare" a ajuns din cabinetele de psihoterapie in feedul zilnic, din cărțile de specialitate in citate inspiraționale pe Instagram.

Ai avut o relație toxica? Vindeca-te!

Ai avut o relație dificilă cu părinții? Vindeca-ti copilul interior!

Ai momente de rătăcire? Vindeca-ti traumele transgenerationale!

Fiecare eșec, fiecare moment de tristețe, fiecare impas par sa strige "Încă mai ai ceva de vindecat!"

Cultura moderna a transformat vindecarea in ceva standardizat, cuantificabil si ușor de marketat. Durerea noastră a devenit o lista de taskuri, pe care ne simțim obligați sa le bifam.

Dar daca, de fapt, ceea ce ne lipsește nu este vindecarea, ci un martor?

Un om care sa nu ne spună ce sa facem, ci doar sa ne asculte. Când vorbim despre procesul de vindecare, ne simțim mai singuri ca niciodată, pentru ca realizam ca nu avem lângă noi oameni care sa fie prezenți si sa ne asculte. Sa nu ne diagnosticheze, ci doar sa spună: "Te vad, te ascult. Nu vreau nimic in schimb, poți sa te arăți așa cum simți!"

Mergem la specialiști, care ne analizează in profunzime si de multe ori nu reușesc sa înțeleagă sau sa empatizeze cu suferințele noastre. Sunt acolo sa ne găseasca un diagnostic, sa ne pună o eticheta. Si poate, pe de-o parte, acea eticheta ne va aduce, cel puțin temporar, o alinare. Ne ajuta sa ne identificam cu o categorie de oameni "de vindecat", putem începe un "program in 10 pași" pentru a ne face bine.

Dar nu cred ca acest proces va putea sa ne aducă cu adevărat liniștea si înțelegerea de care avem nevoie.

Gândește-te, cum te simți când cineva te asculta cu adevărat? Când te cunoaște? Când te înțelege? Te ajuta sa îți asculți propriile gânduri, sa te vezi din exteriorul tău la 360 de grade. Te privește cu grija si compasiune, te face sa te simți in siguranță, înțeles, nejudecat. Te face sa înțelegi, ca de fapt, nu e nimic in neregula cu tine. Ca ceea ce trăiești este perfect normal si firesc, cu toții trecem prin nenumărate stări si emoții. E in regula sa le trăim, sa le simțim, sa le observam, sa le înțelegem, sa le acceptam si sa învățăm ceva din ele.

Cineva din exterior îți poate oferi aceasta validare, de care ai nevoie in momentele critice. Poate si acea persoana a trecut printr-o experiența similară, care te poate ajuta sa vezi întreagă situație dintr-o alta perspectiva, un alt unghi. Sau poate a simțit-o altfel, si astfel înțelegi ca, in final, este si o problema de percepție.

Unii dintre noi avem tendința sa hiperbolizam anumite întâmplări sau situații din viața noastră. Pentru ca așa suntem construiți, sau mecanismul nostru de protecție se declanșează la o intensitate diferită, din diverse motive. In creier se produc reacții in lanț, într-un automatism pe care de cele mai multe ori nu reușim sa îl percepem singuri. Prin raportare la înțelegerea si experiențele celor din jur, ne poate fi mai ușor sa analizam si sa cuantificăm aceste reacții ale noastre la stimuli externi.

Nu putem face asta eficient in izolare, in mod individual. Pentru ca tendința este sa ne raportam la experiențele noastre trecute, când foarte probabil, am reacționat într-un mod similar, folosind același mecanism de răspuns la stimuli.

Apoi, poate te intrebi daca nu si un psiholog poate face asta la fel de bine, sau mai bine. Cu siguranță, te poate ajuta sa conștientizezi anumite situații si reacțiile tale mai bine decât ai face-o de unul singur. Insa, din punctul meu de vedere, acesta va încerca sa valideze anumite tipare, pentru a te putea încadra într-o categorie "de vindecat". Iar tu, nu din acest motiv ești acolo. Si nu cred ca întotdeauna acesta este ajutorul de care ai nevoie. Sau nu doar acesta.