Sunt un extraterestru

Acesta este începutul. Momentul în care am uitat totul și am venit pe această planetă. Mi-aș fi dorit să primesc un manual cu instrucțiuni detaliate, care să mă ajute să navighez prin această lume, deși, până la un punct, am știut totul.

Am fost înzestrat cu entuziasmul de a mă bucura de toate lucrurile minunate de pe această planetă. Totul era nou pentru mine, fiecare lucru pe care îl experimentam în fiecare zi de când am păşit aici îmi dădea o senzație de bucurie absolută. Am fost lăsat să mă acomodez, mama începuse să țină un mic jurnal cu parcursul meu în primii ani, pe care l-am descoperit după multă vreme, întamplător.

Am fost înconjurat cu multă dragoste, fapt ce mi-a dat un curaj nebun să descopăr lumea şi să îmi lărgesc universul. Deşi în primii ani nu îmi aduc aminte să fiu conştient de limite, de piedici, pericole sau de lucruri rele, societatea m-a catalogat mai târziu ca fiind naiv sau idealist. Dar eu rămân un extraterestru. Şi de multe ori am refuzat să mă transform în om.

Aveam să cunosc mai târziu teama, dezamăgirea, trădarea, deziluzia, răutatea, neajunsurile, limitele şi m-am înverşunat să nu mă schimbe. O luptă pe care o duc şi astăzi şi din care sper să ies învingător. Efortul acesta, de multe ori, mă secătuieşte de sevă şi mă lasă abandonat şi inert pentru câteva zile la rând. Cumva reuşesc, după ce se domoleşte tumultul, să mă adun şi să sper din nou. Să privesc cu același entuziasm această lume în care am aterizat, ca fiind una primitoare. Să simt compasiune şi dragoste pentru celelalte ființe care nu renunță să lupte pentru o lume mai bună.

Mi-a placut să studiez oamenii încă din primii ani, este o îndeletnicire care a rămas constantă de-a lungul existenței mele. Să le analizez reacțiile, să le cunosc povestea, chiar dacă, de cele mai multe ori, am simțit un pumnal în zona inimii când s-au dovedit a nu fi aşa cum mi-i imaginasem eu. Cu timpul, am descoperit diverse ghiduri de relaționare cu oamenii, care m-au ajutat să cunosc mai multe despre ei. Dar încă îmi este greu să îi înțeleg uneori.

Accesând memoria pe termen lung, am venit pe această lume într-o zi friguroasă de februarie. Erau, cum aveam să aflu mai tarziu, cei mai grei ani ai comunismului în Romania. Îmi amintesc, încă din primele zile, frigul persistent de afară şi din încăperi. Am venit aici cu o sete de culoare şi am constatat cu dezamăgire că totul în jurul meu era tern şi mohorât. I-am întâlnit imediat pe mama şi pe tata, iar puțin mai târziu, pe bunica şi pe bunicul meu.

Aceştia au fost cei din mediul meu care îmi zâmbeau, în ciuda vremurilor. Şi cărora le zâmbeam înapoi. Curând aveam să aflu că cealaltă parte din familie nu m-a dorit. Şi, deşi simțeam asta visceral, deși cu creierul de atunci nu puteam înțelege, am cunoscut pentru prima oară falsitatea şi un soi de răutate demonică, pe care nici cu creierul de acum nu le pot ințelege pe deplin.

Deşi le simt, şi acum, la fel de visceral, când îmi aduc aminte.

Cum cineva te poate privi cu atâta grijă şi dragoste şi altcineva te poate disprețui cu atâta înverşunare, doar pentru că exişti? Era fascinant cum căldura celor pe care îi aveam în preajmă se aşternuse ca o cupolă deasupra mea şi avea puterea să contracareze acea forță distrugătoare, care era hotărâtă parcă să mă anihileze.

Aveam să aflu mai târziu că schizofrenia era motivul, dar eu nu simțeam asta. Şi nu cred nici acum că un astfel de diagnostic poate justifica ura. Cred că ura este o boală în sine. Am simțit că schizofrenia era un soi de prefăcătorie în multe acte, o abilitate atent dobândită şi exersată, căci am venit pe această planetă înzestrat şi cu această abilitate de a citi oamenii în profunzime. Ura şi răutatea nejustificate, în cea mai pură formă, o primă lecție din cele pe care le-am învățat la venirea mea pe această lume. Se declanşa de multe ori doar în scurtele momente când eram lăsați singuri, față în față.

Iubirea fără margini şi ura viscerală. Două sentimente care se simțeau atât de diferit şi pe care, prin contrast, le-am înțeles altfel. M-am liniștit văzând că, mulțumită cupolei aşternute deasupra mea, mă simțeam protejat pe deplin. Da, iubirea e un sentiment greu de descris în cuvinte, dar pe lângă starea de exaltare, conferă un sentiment de pace interioară de netulburat, sentiment pe care l-am cunoscut încă de dinainte de venirea mea pe această planetă.

Mai simțeam că sunt înzestrat cu superputeri, că puteam schimba lumea, că puteam să vindec oamenii de această schizofrenie. Asta face iubirea, e ca o flacără ce radiază cu energie vindecătoare, din interiorul nostru către lume. O superputere pe care toți oamenii o au, dar uită de existența ei, pe măsură ce se pierd prin viată.

Îmi amintesc bucuria din primele zile cu care priveam ninsoarea şi fascinația pe care o aveam când vedeam că totul era învăluit de un covor alb şi pufos de omăt. Oare cum am ajuns să văd mai mult noroiul, băltile, să simt doar frigul şi umezeala? Sunt straturi de pâclă groasă care s-au așternut peste mine pe nesimțite, care se împotrivesc ca bucuria şi entuziasmul să iasă la suprafață, ca prim instinct. E un miez prețios care moare atunci când e ținut în umbră. Iar această pâcla e un alt fel de cupolă. O cupolă care protejează, dar care te ține totodată departe de trăire. Când miezul acesta mai prinde câte un fascicul de lumină, el reînvie şi creşte în intensitate. Şi atunci, caldura, care la început se simte în interior, începe să se reverse.

Îi aveam mereu pe cei apropiați lângă mine, care îmi cântau şi îmi repetau cuvinte simple, pe care să le învăt. Eram mai mult atras de trăsăturile lor, îi analizam cu atenție. De îndată ce vremea de afară s-a mai îmblânzit, am început să părăsesc apartamentul cu care deja mă obişnuisem. Primele dăți am ieşit la plimbare într-un parc din apropiere, am simțit miresme noi, am văzut copaci înflorind şi alți oameni. Unii indiferenți, care treceau pe lângă mine fără să mă observe. Îmi plăcea că puteam să mă holbez neobservat şi m-a uimit că acest peisaj pe care tocmai îl descoperisem nu părea să se mai termine. Ceva fantastic, abia asteptam momentul să ieşim din nou.

Când am reuşit să merg de unul singur, a fost o zi de sărbătoare. Înțelesesem că, dacă prindeam uşa întredeschisă, puteam să mă aventurez în propria mea explorare a lumii în care ajunsesem. Dar cumva, nu îmi doream să plec singur, încă. Şi nici nu mă simțeam în siguranță. Găseam că e extraordinar să îmi iau avânt, să alerg. Am aterizat pe ciment de câteva ori, am plâns când am văzut-o pe mama panicată. Mi-am dat seama că ceea ce făcusem nu era bine. Nu m-a durut căzătura, acestea nu dor. Sunt cele mai blânde căzături din câte am experimentat în existența mea pământeană, de până în prezent.

Am fost sprijinit, am simțit mereu că am o plasă de siguranță atunci când se întâmpla să mă mai dezechilibrez şi să cad. Şi acest fapt mi-a dat o încredere şi un curaj nebănuite în a explora lumea, în a mă aventura măcar câțiva paşi mai departe, în fiecare zi. Asta am simțit încă din prima clipǎ. Nu-mi este frică să cad.